Cînd ies din bîrlogul meu, orașul care mă aleargă și consumă, descopăr că oamenii pot fi mai fascinanți decît cei pe care îi cunosc deja sau din contră, mai demni de a nu fi băgați în seamă. Fiecare ieșire din contextul meu social e o ieșire din mine.
Descopăr, de exemplu, în trenul rapid bucurești-satu mare(cu vagoane de bistrița) că dacă nu mă descurc în timp, pot foarte bine să stau în picioare, pentru că este vineri seara și multă lume pleacă din București, studenți, muncitori, bătrîni la tratament.
Trenul este plin, vagonul nu are compartimente, tipul de vagon pe care nu îl plac, vagon de tramvai. Descopăr că nu vreau ca lîngă mine să se așeze, exact în ordinea în care le văd că intră în vagon, pentru că am fost primul care a urcat, țigani, pentru că miros urît, doamne grase, pentru că sunt gălăgioase și ocupă mult spațiu forțîndu-mă pe mine fie să ies de pe scaun fie să mă lipesc de geam, nu vreau să stea lîngă mine studenți sau tineri pentru că invariabil vor scoate la un moment dat, cel mai probabil înainte să pornească trenul un laptop, un stick de internet și atît timp cît le va permite conexiunea, de obicei pînă după Buftea vor sta pe Y!M.
Nu vreau nici muncitori obosiți care merg doar pînă la Ploiești pentru că fac gălăgie, beau bere ieftină și înjură porcos iar mie îmi este silă de oamenii care înjură porcos în public. Ce m-ar satisface ar fi un cuplu care s-ar învârti în jurul vârstei de 30 de ani, oameni civilizați. Descopăr de fiecare dată cînd merg cu trenul că îmi doresc civilizația mai mult ca orice.
Vezi și: Suntem mai mulți și mai mitocani
Primesc în schimb, un tată cu fiul de 20 de ani, poate mai mult, poate mai puțin. Ei merg pînă la Alba-Iulia, ajung acolo pe la 3 jumate și într-un fel mă deranjează pentru că îmi doresc ca vagonul ăsta să se golească pe la Brașov, acolo fiind locul unde îmi doresc să coboare toți cei care stau pe scaunele din jurul meu.
Nu pot dormi în tren dacă nu sunt singur, așa că pînă la Alba-Iulia am tot timpul din lume. Dincolo, dincolo însemnând pe scaunele din spatele meu stau un cuplu de pînă în 30 de ani cu copilul lor, un puști de 3 ani care atunci cînd au intrat în vagon a început să plîngă și să țipe. Și a plîns și a țipat, pînă la Ploiești. Apoi a dormit…pînă la Cîmpina. După ce s-a trezit a început iar să plîngă și să țipe. Părinții îl momesc cu telefonul mobil, copilul se oprește din plîns pentru a spune de trei ori da bunicii de la celălalt capăt al telefonului.
Apoi plînge, părinții rîd, copilul începe să bată ritmul în masă. Bate bine, nu zic nu, dar nu se oprește iar părinții sunt cuprinși de euforia momentul artistic încât mama declară convinsă de sine: o să se facă toboșar! Eu adaug în mine: Dacă apucă să coboare din tren. Problema mea este că sunt într-un vagon de tren în care 80 de oameni suportă un copil care cu siguranță se bucură de împlinirea tuturor mofturilor pe care le emite, copil care plînge și deranjează, părinți care ar trebui să meargă pe jos de la București la Brașov nu cu trenul, nu la clasa I, fără curent electric, în cel mai bun caz cu marfarul.
Îmi place să fie liniște în tren deși știu că lucrul ăsta e imposibil, trenul fiind un loc plin de viață chiar și la cele mai dure ore de noapte. Dar în seara asta nu am reușit să găsesc un scaun liniștit de pe care să mă uit la reflexia mea din geam și la întunericul de dincolo de ea.
Suntem la Brașov, familia coboară. La un moment dat mi-am dorit ca puștiul ăsta să își bată părinții atunci cînd se va face mare ca pedeapsă de la cel de care nu au avut grijă atunci cînd trebuia, în definitiv ca pedeapsă pentru toți 80 cîți am fost chinuiți în seara asta.
Articolul Pe tren, din nou a apărut prima dată pe eaCUSA Blog.